Cum au matrăşit Iliescu&Co. averea PCR

Mijlocul lunii ianuarie 1990. Cu toate că strania noastră Revoluţie se încheiase de cîteva săptămîni, în ţară nu era, totuşi, linişte. Şi nici în Bucureştiul luat aproape zilnic cu asalt de hoardele de proletari care, atunci cînd nu se lăudau în gura mare „noi muncim, nu gîndim“, cutreierau străzile zbierånd isteric „nu ne vindem ţara"! Habar nu aveau ei că, nici dacă ar fi vrut, nu ar fi avut cum să o våndă: cu asta se ocupa deja puterea nou instalată la cârma ţării. „Vidul“ de autoritate rămas în urma prăbuşirii regimului comunist fusese ocupat, rapid, de Frontul Salvării Naţionale (FSN), care se mândrea, ori de câte ori avea ocazia, că este cea mai pură „emanaţie“ a Revoluţiei din decembrie ‘89. Decizia transformării „Frontului“ într-un partid care urma să participe la alegeri a nemulţumit însă o bună parte a societăţii. Astfel se face că anumite decizii au fost luate, cel puţin aparent, sub presiunea străzii. Astfel, în urma unor mişcări de protest din Capitală, noua putere a emis, pe 12 ianuarie, un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, după ce demonstranţii se împrăştiaseră pe la casele lor, decretul a fost anulat sub motiv că ar fi fost antidemocratic. Acum, privind cu obiectivitatea dată de trecerea vremii, putem aprecia că multe dintre evenimentele petrecute atunci au fost doar un joc de glezne, menit, poate, să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. Astfel, la o săptămånă după joaca de-a „uite PCR-ul, nu e PCR-ul“, CFSN a emis, discret, aproape fără ştiinţa opiniei publice, un act cu adevărat important de care nu-şi mai aminteşte aproape nimeni: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990“, o înşiruire de vorbe care acum, la fel ca şi atunci, în urmă cu 21 de ani, nu spun prin ele însele absolut nimic.

Adevărata lor semnificaţie este conţinută însă în numele complet al obscurului act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01./1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român“.

Fără număr, fără număr, de la PCR  

  Imediat după Decembrie ‘89, s-a tot vorbit, în fel şi chip, despre averi. Mai întâi au fost puse în discuţie averile, ascunse prin seifurile unor bănci străine, de membrii „clanului Ceauşescu“. Apoi, în anii care au urmat, discuţiile s-au concentrat pe nicicînd elucidatele conturi ale Securităţii. Dar, aproape niciodată nu s-a spus, mai nimic, despre o avere concretă, aflată chiar sub ochii noştri: „averea PCR“. Adică exact cea de care s-a ocupat discretul „Decret-Lege nr. 30/18.01.1990“. Este vorba despre o avere imensă care, după ce a fost trecută atunci în proprietatea statului, a fost „pasată“ de la un minister la altul până a fost înghiţită de hăul „economiei de piaţă“.

Încercånd parcă să facă pe plac publicului intoxicat cu poveştile despre cîntarele de aur găsite în Palatul din Primăverii, Decretul-Lege spune, în deschiderea sa: „Cadourile şi trofeele primite din ţară şi din străinătare, existente în depozite, palate şi vile, vor fi inventariate împreună cu Ministerul Culturii. Obiectele de valoare muzeistică, istorică, de artă şi cinegetice vor fi preluate de Ministerul Culturii şi vor fi introduse în patrimoniul naţional. Restul cadourilor şi trofeelor vor fi valorificate de comerţul de stat. Ministerul Finanţelor, împreună cu ministerele interesate, va face reevaluarea cadourilor şi trofeelor“. Dar, după cum avea să se vadă peste doar cîţiva ani, „cadourile şi trofeele“ erau doar nişte fleacuri. Adevărata avere PCR era cea constituită din „fonduri fixe“, de fapt un imens patrimoniu imobiliar, detaliat în cele 14 „Anexe“ ale „Decretului- Lege nr.30/1990“. Anexe care sunt nişte liste lungi, care contabilizează sute de „repere“, de la sedii centrale sau locale ale organelor de partid, la tot soiul de întreprinderi speciale şi de la apartamente de lux şi vile de protocol pînă la case de vînătoare, răspîndite prin ţară. Toate la un loc alcătuiau „patrimoniul PCR“ pe care noile autorităţi le-au repartizat ministerelor care funcţionau în acea perioadă. Anumite evaluări, niciodată oficiale, făcute la începutul anilor ‘90, au stabilit că patrimoniul PCR valora, la sfârşitul anului 1989, în jur de 40 de miliarde de lei. Socotit în leii lui Ceauşescu, de pe vremea cînd dolarul costa, la cursul oficial, 18 lei, patrimoniul PCR ar fi valorat „la prima strigare“ aproximativ 2,2 miliarde USD.

Zestre pentru ministerele post-decembriste

Menţionat în „Anexa 1“ a Decretului-Lege nr.30/1990, ministrul Culturii a fost primul venit, primul servit, pe lista participanţilor la împărţirea „moştenirii“ rămase de pe urma PCR. Conform textului oficial, Cultura a primit atunci 16 obiective diverse. Primul menţionat este Castelul Buftea, cu tot cu anexele sale: de la centrala termică şi staţia de pompare pînă la sere şi răsadniţe - cu tot cu terenul agricol aferent - pînă la popicărie, un teren de sport şi un debarcader. Următorul obiectiv menţionat este Castelul Arcuş, din judeţul Covasna, cu tot cu parcul de şase hectare, lacul de 11,2 hectare, dar şi o livadă de două hectare, sere, o ciupercărie şi grajduri. Tot atunci, Ministerului Culturii i-au mai fost repartizate sediul fostului „Muzeu al PCR“ din şoseaua Kiseleff nr. 3 (actualul Muzeu al Ţăranului Romån), Muzeul Naţional de Istorie, spaţiile fostului Consiliu de Stat din Palatul Regal, Muzeul Ceramicii şi Hotel Economat din Castelul Peleş - Sinaia, Palatul Olăneşti, Palatul Herăstrău din şoseaua Kiseleff nr. 28, dar şi imobilul din Ştefan Ghiorghiu nr.1, Şcoala interjudeţeană de partid Timişoara, precum şi sediul a ceea ce, cîndva, ar fi urmat să ajungă Centrul de Creaţie şi Cultură „Cîntarea României“.

Următorul venit la „masa succesorală a PCR“ a fost Ministerul Învăţământului. Care a primit, mai întîi şi mai întâi, Academia de Studii Social-Politice din bd. Armata Poporului, cu tot cu spaţiile administrative şi gospodăreşti (cămine, cantină, depozite etc). Şi, abia intrat în „capitalismul democratic“, acelaşi minister nu refuză să preia, printre altele, sediile fostelor institute locale comuniste de învăţământ politic: Şcolile interjudeţene de partid Galaţi, Cluj, Constanţa, Oradea, Braşov şi Timişoara. Şi nici Sediul Cabinetului de partid din Tulcea, ori Hotelul-restaurant Timişoara.

Zestrea cea mai amplă, fie doar şi sub aspectul numărului obiectivelor primite, a revenit primăriilor locale, dar şi Primăriei Municipiului Bucureşti. Acestora li s-a repartizat, conform „Anexei 3“ respectiv „Anexei 3a“ a Decretului-Lege nr. 30, sediile tuturor fostelor comitete judeţene ale PCR, sediile fostelor comitete municipale de partid, sediile fostelor comitete orăşeneşti şi comunale de partid, sediile cabinetelor pentru munca ideologică din cadrul fostelor comitete judeţene ale PCR. Cărora li se adăugau o mulţime de case de oaspeţi prezidenţiale. Plus hotelurile şi restaurantele zise de partid, care funcţionaseră, mai peste tot, în regim de „circuit închis“, accesibil de obicei „mahărilor de la Partid“ după cum se spunea pe atunci. În total primăriile locale au primit 88 de „repere“ menţionate pe rînd, unul câte unul. În plus, Primăria Municipiului Bucureşti mai primea, prin intermediul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, alte câteva zeci de imobile, de la sedii de ambasade sau consulate, până la sedii de firme străine care funcţionaseră, atåtea cåte funcţionaseră, în Romånia socialistă.

Ceva mai restrânsă a fost zestrea primită de Armată, detaliată în „Anexa 4“: „Lista imobilelor, inclusiv mijloacele fixe şi obiectelor de inventar aferente, care trec la Ministerul Apărării Naţionale“ care cuprindea, alături de noul, pe atunci, sediu al MApN, din centrul civic al Capitalei, opt case de oaspeţi şi vile aflate în zone de interes turistic precum şi Cazarma Scroviştea.

Tot din patrimoniul PCR a fost „miluit“ şi Ministerul Turismului care a primit, atunci, 26 de vile, case de odihnă şi hoteluri, răspândite prin cele mai frumoase zone turistice ale ţării. Alte 25 de imobile, în general cabane dar şi complexuri de vânătoare şi piscicole au fost atribuite, prin lege, Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător. În acest caz, zestrea primită includea, fără un inventar detaliat, şi terenurile, pădurile şi lacurile aferente.

Lista „moştenitorilor PCR“ continuă, evidenţiată meticulos în „Anexe“, cu Ministerul Agriculturii, care a primit mai ales Întreprinderi Agroindustriale ai căror beneficiari de bază fuseseră, până de curînd, mai ales structurile locale comuniste de partid şi de stat. Plus toate unităţile de mică industrie care se ocupau cu prelucrarea şi confecţionarea blănurilor nobile - vulpe, nurcă, dihor - din judeţele Bacău, Bistriţa-Năsăud, Covasna, Neamţ, Satu Mare şi Vâlcea.

La råndul său, Intreprinderea pentru Administrarea Clădirilor Bucureşti, aflată pe atunci în subordinea Direcţiei de producţie şi prestaţii din cadrul Ministerului Economiei Naţionale, a primit mai multe obiective care ar fi urmat să capete două destinaţii distincte: să devină sedii administrative ale unor ministere sau alte organe centrale ori să fie închiriate, pe valută, ambasadelor şi reprezentanţelor străine. Din prima categorie făceau parte Casa Poporului şi sediul fostului CC al PCR, locul unde ar fi urmat să se instaleze Ministerul Culturii, Ministerul Învăţămåntului, Ministerul Sporturilor şi Ministerul Sănătăţii, care în realitate, nu au ajuns niciodată acolo. Din cea de a doua categorie făceau parte zece imobile de lux din „zona zero“ a Capitalei. Ulterior, acestea din urmă au intrat în patrimoniul RAAPPS, care a cam făcut ce a vrut cu ele. Ministerul Sănătăţii, Ministerul Sporturilor şi Academia Romånă au fost şi ele „miluite“, nu cu cu nişte fleacuri, cu alte zeci de imobile provenite tot din averea fostului PCR. Iar „cu voia dumneavoastră“, ultimul pe lista moştenitorilor fostului partid unic era, conform Decretului-Lege, însuşi Guvernul Romåniei, căruia i se puneau la dispoziţie zece palate şi vile, de la Palatele Cotroceni, Primăverii, Floreasca (Lac l şi Lac ll), Snagov, „Foişor“ şi „Pelişor“ la fostele vile prezidenţiale din Snagov, Neptun sau Predeal.

Cam asta ar fi, enumerată foarte sumar, averea agonisită de fostul PCR. Emis de CFSN, în calitatea sa de putere politică provizorie, actul iniţial care stabilea „naţionalizarea“ acestei averi fabuloase a căpătat putere juridică abia pe 7 februarie 1990, odată cu „Hotărårea de Guvern nr. 115, privind aplicarea Decretului-Lege nr. 30 din 18 ianuarie 1990 în legătură cu trecerea patrimoniului PCR în proprietatea statului“. Lege care a intrat însă în vigoare abia după publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 148, din 30 iunie 1992. De atunci şi pånă în ziua de azi, ministerele s-au tot organizat şi reorganizat. Cu timpul, bucăţile din „moştenirea PCR“   s-au mişcat, de colo pånă colo, pånă foarte multora dintre ele li s-a pierdut urma. Singurele pe care le mai vedem, cu ochiul liber, sunt imobilele care adăpostesc acum instituţiile cele mai importante ale statului.

S-a ales praful

Cu ceva timp în urmă, am încercat să aflăm ce s-a ales din „averea PCR“, a cărei mătrăşire generoasă a început o dată cu „Decretul-Lege nr.30/18.01.1990“. Atunci, am considerat că modul cel mai eficient de a afla cåte ceva era să întrebăm fiecare minister în parte ce a făcut cu patrimoniul primit din averea PCR. Singurele care s-au grăbit atunci să răspundă au fost RAAPPS, Ministerul Mediului, Ministerul Turismului şi Acadmia Romånă. Iar fiecare dintre ele au comunicat lucruri deosebit de interesante. Astfel, RAAPPS a enumerat mai întåi fostul sediu CC al PCR care, contrar celor stabilite prin „Decretul nr. 30/1990“, nu a fost atribuit ministerelor stabilite acolo, ci a ajuns, pånă la urmă, Ministerul Administraţiei şi Internelor. Cu acea ocazie am aflat că, la data predării, valoarea de inventar a imensei clădiri era de 12.211.169,26 RON, deci aproximativ trei milioane de euro. O fi mult, o fi puţin? Deşi actul oficial de acum 21 de ani promitea încheierea lor pe valută, către ambasade şi alte instituţii străine, cele zece imobile de lux menţionate anterior au ajuns tot la RA-APPS. Care le-a trecut în administrarea cåtorva instituţii romåneşti. Astfel, imobilul din Primăverii nr.17 a fost dat în administrare, fără plată, Ministerului Afacerilor Externe. Cel din Str. Moliere nr. 13-15 a fost dat în administraţia SPP la un preţ de inventar de 534,45 RON. Iar cel din str. Cerchez nr. 16, a cărui valoare de inventar a fost stabilită la 19.033 RON, a devenit sediu al Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului al Academiei Romåne. Interesul deosebit al răspunsului oferit de RA-APPS este dat de faptul că descrie o anumită procedură care s-a aplicat imobilelor provenite din averea PCR: oricåt ar fi de luxoase şi oricare ar fi preţul real al zonei, în toata cazurile s-a luat în calcul doar valoarea lor de inventar, adică nişte preţuri de råsul curcilor. Un alt răspuns interesant a fost cel oferit de Ministerul Mediului, care, în calitatea sa de moştenitor al fostului Minister al Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, a primit, prin Decretul nr. 30/1990, o listă întreagă de obiective diverse. În răspunsul său, instituţia făcea referire doar la „Complexul şi Cabana Uzlina“ care funcţionează ca „Centru de informare şi educaţie ecologic Uzlina“. În rest, tot ceea ce comunica este că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, în sucursalele sale locale, „nu are în administrare bunuri ce au aparţinut PCR“. Unde or fi dispărut cele date prin Decretul-Lege nr 30/1990? S-or fi pierdut prin hăţişul de organizări şi reorganizări petrecute în anii de după 1990. Dracu ştie!

Mult mai seacă, adresa de la Ministrul Turismului spunea doar că „în conformitate cu prevederile Legii 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare şi în baza HG 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism au fost înfiinţate societăţi comerciale în turism prin preluarea imobilelor din patrimoniul unităţilor economice de stat. În prezent, societăţile comerciale din turism sunt privatizate în proporţie de 95%. Faţă de cele de mai sus, precizăm că nu deţinem informaţii privind situaţia juridică actuală a imobilelor enumerate“. Adică a celor date ministerului prin actul oficial de la începutul anului 1990. Pe måna cui or fi ajuns? Cum s-o fi făcut privatizarea lor? Oare la sumele modice rezultate din valoarea lor de inventar? Iarăşi, dracu ştie! Deosebit de conservatoare, dar şi de atentă cu patrimoniul său, Academia Romånă a păstrat cele cåteva imobile care i-au fost repartizate din fosta avere a PCR. Cu două excepţii: vilele „Pinul“ şi „Bradul“ din Predeal, care au fost revendicate şi cåştigate în instanţă de foştii lor proprietari.

De curånd, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie“, a afirmat că, la sfårşitul anului 1989, în conturile PCR trebuie să fi existat aproape 4 miliarde de dolari. La care el mai adaugă alte aproximativ trei miliarde, tot în valută forte, din conturile UTC, a organizaţiilor de pionieri şi şoimi ai patriei. Bani despre care el este convins că au fost „delapidaţi de către oamenii lui Iliescu“. Motiv pentru care solicită deschiderea unei anchete penale. Nu se ştie pe ce se bazează Mărieş. Poate că o fi ştiind el ceva. Sau poate că spusele lui nu sunt mai degraba,decåt o altă „fumigenă“, asemănătoare celei despre „averea lui Ceauşescu, ascunsă prin băncile străine“. El ştie! Singura cu adevărat palpabilă a fost însă „Averea PCR“. Spuneam mai devreme că, pe la începutul anilor 90, acest patrimoniu a fost evaluat la circa 40 miliarde de lei „supergrei“, aşa cum erau ei pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştim însă dacă acele evaluări nu s-au făcut cumva pornind de la valoarea de inventar, infimă în raport cu valoarea reală. De peste două decenii ne tot văităm că averea Romåniei este jefuită ca-n codru. Dar ne facem că uităm, sau poate că nici nu ştim, că acest jaf a început demult, o dată cu risipirea în cele patru zări a fostei averi a PCR. Fostă avere care, este foarte posibil să stea la baza unora dintre agoniselile din „Top 300“. Motiv pentru care solicităm autorităţilor, pe această cale, să analizeze, în amănunt, ce s-a întåmplat cu „moştenirea PCR“. Asta pentru că, oricåt de odioasă ni s-ar părea ideea, şi aceea a făcut parte din averea întregii ţări. Sursa: Curentul
http://www.curentul.ro/2011/index.php/2011122267124/Decembrie-1989-marturii-si-documente/Cum-au-matrasit-IliescuCo-averea-PCR.html
http://www.badpolitics.ro/cum-au-matrasit-iliescuco-averea-pcr/

Un adevăr ascuns despre 13-15 iunie 1990: Civilii şi Armata au bătut mai rău ca minerii

Despre Mineriada din 13-15 iunie 1990 se ştie că minerii din Valea Jiului au lovit cu bâtele în centrul Bucureştiului. Dar, înainte de venirea lor, sute de oameni au fost bătuţi cu bestialitate în incinta Televiziunii române de către militari şi civili pro-FSN.

În după-amiaza zilei de 13 iunie 1990 sute de manifestanţi au intrat în curtea Televiziunii Române strigând "Jos Iliescu". Nimeni nu i-a împiedicat. Pe parcursul următoarelor ore, însă, Armata împreună cu civilii pro-FSN şi pro-Iliescu au adunat de pe stradă oameni nevinovaţi şi i-au lovit cu cruzime, prezentându-i drept incitatori la dezordine. Totul în faţa camerelor de luat vederi, să vadă întreaga ţară ce prăpăd este în Bucureşti. Printre victime - femei şi copii. Imaginile de mai jos sunt şocante.

Armata a arestat civilii care treceau pe stradă pentru a crea impresia că ţara este într-un mare pericol. E vorba de bucureşteni şi de persoane din provincie sosite în Capitală la îndemnul preşedintelui Ion Iliescu. Acesta a avut o intervenţie televizată în jurul orei 18.00 a acelei zile, când a făcut apel la „oamenii de bine" să iasă în stradă şi să apere instituţiile statului. Iliescu a aplicat aceeaşi strategie pe care o folosise şi cu o jumătate de an înainte, în zilele Revoluţiei: asmuţirea civililor unii contra altora, într-un rezboi orb. „Oamenii de bine" au căzut în această teribilă capcană.

Cadrele militare care ar fi trebuit să asigure paza TVR au distrus câteva încăperi din Televiziune cu jeturi puternice de apă şi au spart geamurile cu scrumierele de metal de pe holuri. Încăperile distruse au fost filmate şi prezentate apoi ca devastări ale „huliganilor".

Primii arestaţi au fost întâmpinaţi cu acuzaţii de genul: „Ce e, ţigane? Ţi-e rău acuma, ă? Tu-ţi Dumnezeu' mă-tii de criminal. Uitaţi ce aţi făcut din instituţia asta. Cu limba să ştergeţi pe jos, fir-aţi ai dreacu'!".

Din toate părţile se auzeau strigăte încărcate de ură:"De ce aţi călcat, mă, în picioare ostaşii ăştia? Mă, sunt fraţii voştri, mă! Spune, mă, cum ai aruncat cu sticle incendiare! Eu te-am văzut şi te-am filmat". Oamenii se apărau spunând că treceau întâmplător pe Calea Dorobanţilor sau că au auzit apelul lui Ion Iliescu şi au venit la Televiziune. Dar nimeni nu i-a crezut.Într-un interviu publicat în 2010 în „Adevărul", Ion Iliescu spunea că a fost nevoit să ceară intervenţia populaţiei pentru a restabili ordinea în Bucureşti: "Se crease un vid de putere. Nu existau forţe de ordine care să mai ţină în frâu dezlănţuirea asta de ură. Sunau cetăţenii la Televiziune: „Ce faceţi domnule? Ce se întâmplă? Am ales. Cine sunt ăştia? Cum de nu există forţă care să-i oprească?". Şi atunci am făcut apel la populaţie spunând că ne aflăm într-o situaţie excepţională şi populaţia trebuie să sprijine factorii de ordine.M-am gândit ore întregi. Am cumpănit intervenţia respectivă. M-am adresat oamenilor care votaseră cu trei săptămâni înainte (n.r. - la 20 mai 1990). Opţiunea populară era exprimată. Ăştia erau nişte marginali şi nişte vandali şi nişte anarhişti ordinari! Dacă n-ai forţă organizată, ăştia, huliganii, îşi fac de cap. Au distrus o clădire. Au distrus-o! Au distrus Televiziunea şi arhivele au fost lichidate. Nişte oameni au luat bătaie: era Prunea ăla, sau cum îl chema (n.r. - comentatorul Cornel Pumnea). Bătut! Umilit!"

16 iunie 2012 by: Cristian Delcea- www.Adevarul .ro

NICOLAE MAVRODIN din Constanţa avea 16 ani la Revoluţie !

"Legendarul" Mavrodin dand piept cu legea

Lista luptatorilor in revolutie „remarcati prin fapte deosebite”, publicata de SSPR In Monitorul Oficial nr. 467 bis din 7 iulie 2010,se refera la cei care au obtinut preschimbarea certificatelor conform legii 341/2004.
 
8634- LRMM- 00726 -MAVRODIN NICOLAE –DUMITRU, ELENA- CONSTANTA,26.09.1973 

Preschimbarea certificatului s-a facut in 2009,presedintele CPRD fiind senatorul liberal Raymond Luca,iar Secretar de Stat la SSPR,psd-istul Emil Cutean.Eroul nostru declara că a fost cel mai tânăr dintre revoluţionari,avand 16 ani când a pus steagul României pe sediul Securităţii din Constanţa(sic).

"Am coborât în beciul Securităţii şi am eliberat de acolo şase deţinuţi politici. Am carnet de revoluţionar, dar mă gândesc să îl rup, deşi nu ştiu dacă e bine. Dar aş renunţa la drepturile mele de revoluţionar pentru că nu sunt mulţumit de ceea ce se întâmplă în ţara asta", declara  revolutionarul-erou Mavrodin cu ceva timp in urma.

La 22 de ani care au trecut de atunci,constat ca Revolutia din decembrie 1989  “a nascut”  o generatie de copii-luptatori mai ceva decat  Jihadul islamic!

Constanteanul Mavrodin,“simbolul “ revolutiei   din decembrie 1989(asa cum ii place sa-si spuna), curajosul lesinat pe faleza Cazinoului,cand l-au “umflat” jandarmii, s-a autointitulat presedintele Fundatiei Nationale pentru Tineret. Printre membrii “marcanti” ii gasim pe fostii  parlamentari PSD:Raj Tunaru (presedinte de onoare),Dorin Lazar Maior,Vasile Duta si Traian Rece,  toti anchetati si  condamnati de instantele judecatoresti de-a lungul timpului, pentru diferite infractiuni. Iata cum se regasesc si actioneaza” marile spirite” ale vremurilor noastre  pe care le traim!

Fundaţia Naţională pentru Tineret condusă de Mavrodin s-a înfiinţat prin Legea nr.146/2002, ca urmaşă a Asociaţiei Tinerilor Revoluţionari, constituită în anul 1994. Până în anul 2002, când s-a emis aceasta lege, se stabilise ca tot ceea ce a aparţinut UTC-ului să revină unei singure fundaţii, şi anume, Fundaţia Naţională pentru Tineret, care reunea toate structurile asociative de tineret din Romania. Din punct de vedere legal, Fundaţia Naţională pentru Tineret devenise, atunci, succesoare de drept a patrimoniului CC al UTC şi avea reprezentare nationala. 

Ce “tun”au dat “tinerii constanteni” condusi de “luptatorul remarcat pentru fapte deosebite” Nicolae Mavrodin.

Prin OU 26/2000, emisă de Executiv, tinerii de la Pontus Euxinus,avandu-l in frunte pe “abilul”Mavrodin,(pe atunci, erau membrii a unei asociaţii de revoluţionari) s-au mişcat fulgerator şi au înregistrat oficial titulatura de Fundaţia Naţională pentru Tineret ca persoană juridică.

 Mult mai târziu, în baza Legii nr. 350/2006 s-a consfinţit  mai clar existenţa acestei Fundaţii si mai ales a patrimoniului acesteia, care era constituit din imobile(construcţii şi terenuri) fonduri băneşti şi alte active aparţinând fostei gospodarii a UTC. Presa a relatat in trecut ,că Mavrodin ar fi beneficiat de la BCR, de fondurile UTC, aflate în trei conturi, în unul dintre ele aflându-se 1,8 miliarde de lei vechi. Deputatul PRM ( la cea vreme) Lia Olguta Vasilescu i-a acuzat pe cei de la fundatia condusa de Mavrodin ca si-au insusit pe nedrept o parte din fondurile UTC, aflate in administratia BCR: "Domnul N. Mavrodin a solicitat si a obtinut din partea BCR Bucuresti depozitarea fondurilor banesti care au apartinut, anterior anului 1990, fostului Comitet Central al Uniunii Tineretului Comunist, transferarea acestor fonduri in contul organizatiei sale".

 Prin OUG 105/2006 în conformitate cu legea amintita, se stabilea şi locaţia de desfăşurare a activităţii Fundaţiei, Calea Victoriei nr.120, sector 2, Bucureşti  printr-o hotărâre luată de Judecătoria sectorului 2. Aceasta cladire, atit de disputata, s-a aflat insa dintotdeauna in proprietatea Ministerului Culturii, UTC neavind decit drept de folosinta asupra ei. Printr-un document din 1981, imobilul a trecut din administrarea Muzeului Satului in administrarea CC al UTC, care l-a folosit pina in decembrie 1989. In 1990, Consiliul Frontului Salvarii Nationale, la cererea lui Gabriel Liiceanu si a lui Alin Teodorescu, a aprobat darea in folosinta a acestui spatiu catre GDS. Astfel, Muzeul Satului, subordonat Ministerului Culturii, in calitate de proprietar al imobilului, a semnat un contract de inchiriere cu GDS, care a fost reinnoit de mai multe ori.

Tot in 2006, s-a înfiinţat şi Consiliul Naţional al Tineretului care aduna reprezentanţii fundaţiilor pentru tineret judeţene. Nume precum : Iulian Dascălu şi Valeriu Mataca erau cunoscute,si toti stiau ca sunt ”locotenentii” lui  Mavrodin. In acea perioada,  Mavrodin  Nicolae cheltuia banii din fondurile fostei UTC pe excursii costisitoare, maşini scumpe si petreceri simandicoase.   

  Vreo 3 ani, Nicolae Mavrodin a dispărut cu o buna parte din bani, o sumă aproximata de fosti membri ai Fundatiei, la vreo 2 milioane de dolari USA. Dupa disparitia subita a “eroului” nostru, Fundatia a adunat la nivel national datorii imense. Conform declaratiilor facute unui ziar local,fostul secretar general al Fundatiei, Segher Adrian declara: „Respectivul Nicolae Mavrodin nu a făcut ceva concret pentru tineret.. Niciun obiectiv principal al Fundaţiei nu cred că a reuşit să-l atingă vreodată. Cele câteva mici programe, cursuri pe care le organiza ca activităţi sociale nu erau suficiente şi reprezentative pentru Fundaţie. Nu ştiu de unde proveneau donaţiile şi sponsorizările care ajungeau la Fundaţie şi ce făcea de fapt cu acei bani. Totul era contabilizat de el şi nu aveam acces la acte, la chitanţe. Doar contabilul şi avocaţii ştiau de ele. În momentul în care mi-am dat seama că obiectivele Fundaţiei nu erau nici pe departe atinse am renunţat să mai fac parte din Fundaţie. În tot acest timp am lucrat ca voluntar. Nu mă plăteau pentru ceea ce făceam. Ceilalţi colegi ai mei aveau contract de muncă. Dar ele erau doar pe hârtie pentru că, în fond, nici ei nu cred că erau plătiţi. Nu am avut niciodată pretenţii băneşti. Eu vroiam să fac ceva în a ajuta tineretul, credeam în acest ideal, al prieteniei şi al dreptăţii”. Fostul secretar general mai spunea in continuare: „ Avea datorii peste tot. Obişnuia să împrumute bani fără  să-i mai dea înapoi. Inclusiv şi eu i-am împrumutat o sumă de bani şi nu mi i-a mai restituit nici în ziua de azi. Nu e un om de cuvânt. Pentru tot ceea ce a făcut, acest om ar trebui închis. În Constanţa, Nicolae Mavrodin este cunoscut ca un om care înşeală, are dosare de cercetare pentru fals, delapidare si înşelăciune”

Din 2010, Fundaţia Naţională pentru Tineret a devenit Fundaţia Europeană pentru Tineret.  Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!        Pentru Nicolae Mavrodin,impostorul care traieşte din înşelăciuni şi falsuri  se aude zornăit de ............

După 21 de ani,România membră în UE, încă NU este un stat de drept

 O clasa politica  infiltrata si confiscata de securitate atunci, si de structurile informative acum,care a adus un intreg popor in pragul  disperarii.

 O clasa politica care si-a dat mâna peste cadavrele celor ingropati fara slujba in gropi comune,pentru a-si promova interesele personale si  de clan. Retele organizate in stil mafiot, in care nu de putine ori, politicul a fost prezent, au parazitat statul si România, aducând-o în situatia de „cel mai sarac stat din Uniunea Europeana”!  

 Trei  Administratii Prezidentiale au facut troc in numele puterii,cu sângele celor batuti,maltratati si omorâţi,  ajungând dupa 2 decenii să contabilizăm  eşecurile (si nu numai) a 7 miniştri, 9 prim-miniştri si 3  Preşedinţi ai României in cel mai rasunător dosar 

de genocid de-a lungul istoriei acestui neam ( cel al Mineriadei din 13-15 iunie 1990).Demonstrantii cereau o societate libera, fără comunism,fară torţionari şi fără securişti !

 Noua prim-ministri care au falimentat  Romania de-a lungul anilor, au plecat sau vor pleca  cu coada intre picioare si conturi bancare burdusite.Unii dintre ei cu pretentii de juristi au fost niste jalnice caricaturi care si-au abandonat credinta si juramantul fata de tara.

  7( şapte) ministri de justitie, unul mai arogant decat altul, au fost mai mult globe-trotteri, inconjurand Pamantul  de-a lungul si de-a latul, plecati  la „simpozioanele” si „congresele” unde erau invitati. Au avut însă grija, sa pună pe picioare afaceri si cabinete de avocatura pentru soţii,amante, copii şi rubedenii.

  Vedem zilnic la Ştirile TV,judecatori si procurori care defilează cu cătuşe la mâini acuzaţi de corupţie,trafic de influenţa si favorizarea infractorului, si absolut  toţi  invocă prezumţia de nevinovatie.Dar celor care au fost arestati,batuti şi torturaţi,femeilor violate, celor raniţi si celor peste 140  de morti , LOR  cine le face DREPTATE?  Ei de ce s-au făcut vinovati? Cei care au trăit clipe de groază,arestaţi si hăituiţi de hoardele securisto-minereşti de ce NU au fost apăraţi ? Unde a fost STATUL care  era obligat sa ne protejeze vieţile,familiile,bunurile şi integritatea ?

  
FSN-ul de atunci trăieste si in prezent  prin : Ion Iliescu,Traian Basescu,Petre Roman,Mircea Dinescu,Adrian Nastase,Adrian Severin,Theodor Stolojan, Radu Berceanu, Vasile Blaga si multi altii, adica exponenţii „marcanţi” ai  clasei politice, coruptă şi descompusă.

  Corupţia  a fost si este, laitmotivul clasei politice româneşti, dar si al relatiilor internationale ale României, fiind o abatere de la moralitate, o venalitate care a dus la acumularea unor averi uriaşe, de sute de miliarde de euro.

  ROMÂNIA de astăzi este o tara unde ,TOTUL SE VINDE  ŞI SE CUMPĂRĂ !

 

Adevăruri stânjenitoare cu/despre A. PLEŞU (1)

Maimuţa când n-are nici o treabă se scarpină în fund până îşi face o bubă (proverb indian).

 Cel care-şi spune A. Pleşu,mâzgălea zilele trecute în Adevărul (ziarul finanţatorului său ) nişte rânduri grosiere,ceva între delaţiune şi o transpiraţie grobiană. Intervenţia pseudo-publicistului era motivată de-Scrisoarea deschisă -adresată Excelenţei sale Mark H. Gitenstein, ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, de către 4 ONG-uri, şi înmânată în cadrul unui protest public, oficial,decent şi legal autorizat.
  Faptul că nu a existat nici o referire la personajul nostru curmănos, nu l-a împiedicat să se bage în seamă,ca musca-n lapte(sau în curul vacii;dex’98, expr. a fi inoportun).

  Ne întrebam,cu ce se ocupa acest Pleşu, înainte de a deveni şef în trustul de presă al KazMunaiGaz-Rompetrol , sau premergător desfiinţării publicaţiei „Săptămîna", la 4 ianuarie 1990, împreună cu “marele guru al politicii româneşti”, KGB-istul Silviu Brucan -Saul Bruckner(cel care” a moşit” naşterea în februarie 1990 a Grupului pentru Dialog Social-GDS)!

Conform propriilor declaraţii,doctorul nostru în ale publicisticii, era “lector” în faţa activului Securităţii şi al Ministerului de Interne.

  Detaliile despre colaborarea cu Securitatea există, chiar dacă "filosoful"nostru crede că “profesorul” Măgureanu i-a " incinerat" dosarele la Berevoieşti,iar ce a mai rămas, a edulcorat el in perioada 2000 – 2004(când a fost “uns” membru în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității-CNSAS).

Antropologul Claude Karnoouh trăieşte de ani buni, simplu şi modest printre noi. A “bătut cu talpa” Maramureşul îmbrăcat neoaş, a fost la naşteri, botezuri şi înmormântări în popor, şi este profesor- invitat al Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj. Într-un interviu de anul acesta, el pune un diagnostic dur, atunci când este întrebat, cum vede salvarea României:”Vom ramâne o ţară subdezvoltată, o pradă ideală pentru multinaţionale sau marile corporaţii, cu mâna de lucru extrem de ieftină şi manoperă de calitate, o republică bananieră fără pic de putere şi influenţă externă. Cioclii ei sunt câţiva papagali cu pretenţii de intelectuali, care cântă în struna marilor rechini ai capitalismului şi liberalismului”.                    

  A. Pleşu a fost prima propunere a lui Ion Iliescu pentru fotoliul de ministru al Culturii, în Guvernul FSN( condus de Petre Roman) după lovitura de stat /Revoluţia din Decembrie 1989. Imediat acesta “a trecut la treabă” oferindu-i (cu aprobarea lui Ion Iliescu şi a premierului Petre Roman-fiul lui Walter Ernő Neuländer) întreaga Editură Politică a PCR, care avea cea mai performantă tipografie din România, colegului său Gabriel Liiceanu, un alt”dizident” de la GDS. Nici până astăzi nu se ştie, cum s-a transformat peste noapte, un bun al statului în editura privată Humanitas! Oamenii cu bun-simţ s-au retras din Minister dar pe Pleşu nici măcar sângeroasa Mineriadă din iunie 1990 nu l-a mişcat din funcţie.
  În dimineaţa zilei de 14 iunie,”papagalul intelectual” s-a oprit la redacţia fostului ziar al PCR "Scânteia" (aservit atunci FSN), unde lasă un îndemn la "curăţenie", apărut chiar pe prima pagină a ziarului. Şi uite aşa, Pleşu a mers tot înainte şi tot mai sus,în structurile tuturor guvernelor care au trecut /sau trec peste România.Probabil că mulţi s-au întrebat: cine “îl ţine în braţe” pe ministrul-infractor, care a mers până acolo, încât a plagiat şi titlul cărţii sale de căpătâi!

 Minima Moralia este titlul original al cărţii filosofului Theodor Wiesengrund Adorno(italo-evreu)publicată în anul 1951. Acesta a fost membru al Şcolii de la Frankfurt, unde studiază filosofia, muzicologia şi psihologia, împreună cu Max Horkheimer,H.Marcuse, Walter Benjamin, Jurgen Habermas şi alţii.Această colecţie de aforisme a oferit/sau nu,după razboi, alternative politice şi economice:”viaţa greşită nu poate fi trăită în mod corect” (Es gibt kein richtiges Leben im falschen).
 Ecce homo (exclamaţia atribuită în Evanghelia lui Ioan (19,5) procuratorului roman Pilat din Pont)    
 Iată omul, care ne împroaşcă cu noroi şi emite judecăţi inchizitoriale, arogant şi îmbuibat de bine, lătrăul de serviciu al unor fantome-politruci care încă mai bântuie România!(vom reveni).