Arhivă blog

Se afișează postările cu eticheta liiceanu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta liiceanu. Afișați toate postările

duminică, 24 iunie 2012

Un "exit" pentru Patapievici. Cultura românească trebuie curăţată




Dorin Tudoran, un intelectual cu ceva mai multe carti decat HR Patapievici si, spre deosebire de acesta din urma, cu o reala disidenta la activ, face o observatie de mare bun simt in articolul sau “Politizarea instituțiilor: lupi și mielușei“. Tudoran atrage atentia ca, in urma cu aproape 8 (opt) ani (nu-i erau de ajuns?!), cand Patapievici a fost numit la ICR – prin prostirea lui Basescu de catre rectorianul Plesu, inainte ca acesta sa primeasca un mare sut in dos de la Cotroceni (prietenii stiu cum si de ce) -, fostul presedinte al Institutului, academicianul Augustin Buzura, a aflat de la televizor ca a fost inlocuit.
Dorin Tudoran: “Când, în ianuarie 2005, președintele Institutului Cultural Român (ICR) afla din oraș că a fost destituit și era chemat la Cotroceni să dea nas în nas cu înlocuitorul său, acesta din urmă, dl Horia-Roman Patapievici, nu vedea nici un motiv de jenă că devenea instrumentul unui act de politizare. Astăzi, când Guvernul pregătește trecerea ICR din subordinea președintelui României sub controlul Parlamentului, dl Patapievici organizează o conferință de presă în care acuză vehement politizarea. Dacă ar fi vorba de o persoană oarecare, acest semn de inconsistență morală m-ar lăsa rece.”


Mineriada GDS-ista declansata astazi de Patapievici si ai lui nu este cu nimic mai prejos decat mineriada FSN-ista a lui Iliescu si ai lui, din anii ’90. In fond, ce-l deranja pe Iliescu? Ca o droaie de “golani” si “legionari” strigau ca tampitii “Jos Iliescu”! Pai aceiasi “golani” si “legionari” de ieri, ajunsi intre timp jurnalisti, scriitori, artisti si istorici, striga de vreo opt ani la Basescu sa-l demita pe patibularul de la ICR. Dupa scandalurile cu “turnatorii de la academia de vara”, falusurile erecte ale lui Iuda si satanismele expuse in Germania, anusurile lui Perjosvchi si alte falusuri blegite si vagine imprastiate pe peretii de la New York, ca “reprezentative pentru arta romaneasca”, i-am adresat chiar si o Petitie lui Basescu: Pentru demiterea lui Patapievici (cititi-o mai jos). Mare pacat ca n-a facut-o. Cat a distrus din fondul cultural romanesc aceasta gasca otravitoare, condusa de mutantul Pataplesu, si din istoriografia reala a tarii, daca il adaugam si pe zombiul Tismaneanu, nu stiu in cate generatii se va mai repara. Daca Iliescu a pastorit doar niste jefuitori ai bogatiilor tarii, protejatii si limbistii de serviciu ai lui Basescu – altfel profitori ai tuturor regimurilor, de la Pauker incoace – au atacat insasi fiinta nationala, cu repercusiuni mult mai grave decat recuperarea unor valori materiale (pentru ca altii sa le fure din nou).
(Intr-o paranteza, am totusi o intrebare pentru Basescu: cum se simte azi, cand Mungioaica, aparatoarea de serviciu/i a protejatului sau Patapievici si tovarasa tuturor “civililor” din PDL – procuroarea comunista Macovei, propagandistul UTC Preda si jurnalistul comunist Ungureanu -, este aceeasi care afirma despre fiica sa, Elena Basescu, ca este “o beizadea”, il punea pe baiatul de mingi al lui Tismaneanu, catelusul Tapalaga, sa spuna despre EBA ca este sora mai mica a lui Nicu Ceausescu si “o martoaga chioara” iar ea scria, negru pe alb: “Eu sunt convinsa ca electoratul din Romania e inteligent si ca nu o va vota pe dra Basescu, pentru ca prezenta ei in Parlamentul European ar distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are trupa PDL si Romania in general. Dar nu e sigur ca partidul, temator de tata-sau, va fi la fel de destept ca poporul si nu ii va concesiona cate zece voturi pe circumscriptie, conform indicatiilor deja distribuite, autoadministrandu-si lovitura finala“? Cand brigazile rosii ale GDS vor da ele “lovitura finala” PDL ghici ciuperca otravitoare cine o va inlocui pe EBA la PE, ca sa intregeasca grupul “celor trei gretze” sorosiste, Macovei-Weber-Mungiu?)
Dar de ce zic ca este o mineriada? In primul rand o precizare: Grupul de Dialog Social, din care fac parte Plesu, Liiceanu si Patapievici, nu a fost atins decat poate cu o floare de mineri, sediul GDS fiind pazit de acestia impreuna cu Armata, la ordinele lui Brucan. Eu, care am fost in lagarul de la Magurele, n-am vazut pe-acolo nici un “intelectual” din oralistii lui Patapievici de ieri si de azi. Acum, ca si in 1990, trupele care au venit sa dea in cap studentilor “golani” si “legionari” erau constituite din: naivi – tampiti adusi cu arcanul pentru “salvarea domnului Iliescu”, oportunisti – sefuti care beneficiasera deja de avantajele FSN si voiau sa fie remarcati de “tovarasii de la centru”, agenti ai serviciilor speciale rasaritene si ticalosi – criminali nenorociti ca Miron Cozma, acum in varianta pseudo-feminina – pseudo-masculina, recte Alina Tatiana Mungiu Pipidi. La aceste categorii, astazi se mai adauga verosii, listacii ICR, privilegiatii gastii clientelare timp de aproape opt ani, beneficiari de fonduri peste fonduri si excursii peste excursii in jurul lumii, ca sa nu mai vorbesc de “specialii” Cartarescu si Plesu, publicati in cat mai multe limbi posibile.Toti acestia fac “front comun” in jurul lui Patapievici, precum Nastase si ai lui faceau pe treptele Tribunalului pentru devalizatorul Bivolaru. Singura diferenta: Patapievici este devalizator al culturii romane, un bun mult mai de pret decat sutele de milioanele jefuite din averea nationala de Bivolaru si fostul FSN. Desigur, stim ca toti o sa plateasca, candva, cu varf si indesat. Si mai este o parte buna, pe langa aceasta: lista acestei Adriana Nastase cu fusta, am numit-o pe aceeasi Alina Tatiana Mungiu Pipidi, de “salvatori ai domnului Patapievici”, ne releva, pe gratis, Reteaua antiromanesca care activeaza, nestingerita as putea spune, in Romania re-ocupata, cu toti agentii si pacalicii ei.
Inainte insa de a prezenta Modus Operandi-ul ei, dupa cum a fost expus in timpul scandalului precedent, de care pomeneam mai sus, de analistul militar Valerian Stan, fost membru al CADA si al Aliantei Civice si sef al corpului de control al Primului Ministru, o sa mai amintesc, pentru nestiutori, cat se poate de la scurt, cine este Patapievici:
Horia Roman Patapievici, de profesie fizician, fiul unui agent NKVD-ist – Dionis Patapievici a activat impotriva Romaniei in Bucovina ocupata de URSS, a fost traducator al Armatei Rosii in Viena ocupata de rusi, devenind nomenklaturist comunist, ca inalt functionar la BNR si reprezentat al RSR la CAER, urmarit de UM 0110 anti-KGB ca agent sovietic -, si-a falsificat biografia in fata sotilor Ierunca-Lovinescu, afirmand ca tatal sau a fost detinut politic anticomunist si a murit fara a apuca sa-i spuna din suferintele pe care le-a indurat in temnitele comuniste – conform Jurnalului Monicai Lovinescu.
Personajul a fost lansat in spatiul public in acelasi timp cu Mihai Razvan Ungureanu printr-o operatiune coordonata de conspiratorul KGB Virgil Magureanu, dupa cum rememoreaza ofiteri de rang inalt ai SRI. Vicepresedintele Comisiei de control a SRI din Parlamentul Romaniei, deputatul Ion Stan, pune un semn de egalitate intre cei doi, din punct de vedere informativ.Ca membru al CNSAS a acoperit informatori ai Securitatii din GDS, incalcand Legea, dupa cum s-a deconspirat singur, din prostie. Apoi a primit cadou de la domnul mogul Sorin Ovidiu Vintu o limuzina Volvo ultimul tip, dupa cum a dezvaluit Agentia Nationala de Integritate. A dat in judecata un mare artist roman anticomunist, pe Eugen Mihaeascu, pentru ca acesta a atras atentia Primului Ministru si Parlamentului asupra Jafului de la ICR, impreuna cu un ziarist de la ZIUA, Evident, cu tot cu Valeriu Stoica ca avocat, Patalesu a pierdut procesul cu brio. Eugen Mihaescu a aratat si faptul ca Patapievici, conform Cartii sale de Munca, a fost platit si de CNSAS si de ICR, in acelasi timp!
Patapievici l-a injurat pe Eminescu (altfel nu se putea, “n-asa?”, vorba lui Brucan!), pe aceeasi linie cu extremistii maghiari si ciracii lui Plesu. Cu un cost al proiectului de 7 milioane de euro (din banii “patibularilor de romani”) a tiparit albumul “Romania Medievala”, in care spatiul romanesc carpato-danubiano-pontic este prezentat conform tezelor revizioniste ungare drept un desert cu „un mozaic de civilizatii, intr-un teritoriu al nimanui”. Peste 1200 de romani, printre care se numara istorici, scriitori, jurnalisti, profesori, oameni de cultura s.a., au semnat o Petitie Online pentru Apararea Istoriei Romaniei solicitand blocarea acestui proiect anti-national, act care ar fi trebuit sa preocupe atat SRI si SIE cat si sa intre de urgenta in atentia Presedintiei Romaniei, sub egida careia s-a comis falsul grosolan. Nu s-a intamplat. Cu alte 2 milioane de euro din pensiile si alocatiile taiate ale romanilor, ICR-ul a hotarat sa restaureze un bun al Rusiei imperiale de la Chisinau– “Zemstva Guberniei Basarabia” pentru a infiinta o filiala “moldoveneasca” a Colegiului Noua Europa, totodata oferind burse, tot la Chisinau, unor agenti anti-romani care au sabotat predarea Istoria Romanilor pentru copiii basarabeni – Vedeti Raport Deschis catre Presedintele Romaniei si Directorul SRI: ICR inseamna, de fapt, Institutul Cultural Rus?
Acelasi personaj are in subordine o fosta agenta a DIE, pe numele ei Catrinel Plesu, nimeni alta decat sotia “disidentului” Andrei Plesu. Pe langa porcariile cu arta pornografica a artistilor sai homosexuali, Patapievici a provocat si un alt scandal international, la revolta laureatei premiului Nobel Herta Muller, dupa ce a trimis ca reprezentanti ai Romaniei la o Academie de vara din Germania doi cunoscuti turnatori ai Securitatii si impostori ai lumii stiintifice, Andrei-Corbea Hoisie (membru al retelei codate de Securitate CAMELEONII) si Sorin Antohi, care pe deasupra era si “doctor” inchipuit. Peste ani urma sa preia din experienta “stiintifica” de farsor penal a lui Antohi si avea sa se prezinte el insusi ca “doctor” pentru a beneficia de o bursa post-doctorala (Mellon Fellowship) la Institutul de Studii Avansate din Berlin (Wissenschaftskolleg zu Berlin) si o distinctie de “Doctor Honoris Causa”, fara nici un merit, oferita de prepusii sai din Universitatea de Vest.
Desigur, ar mai fi multe de spus despre asasinul platit al culturii romanesti. Dar scarba ma face sa ma opresc aici. Nu inainte de a-i intreba pe unii din intelectualii-mineri de azi: acesta este omul care va reprezinta? Atunci sa vi-l bagati in cur!, ca sa il citez pe distinsul “filosof”, considerand ca in acest citat si-a schitat portretul lui si al marelui lui Institut Cultural Rus: “Radiografia mea si a ICR este ca a fecalei: o umbra fara schelet, o inima ca un cur, fara sira spinarii”.
„Boierii minţii” şi sistemul clientelarSub mandatul d-lui Patapievici, în jurul ICR s-a format o reţea clientelară care pare că a copiat la indigo modelele cele mai detestabile din politica autohtonă. D-l Patapievici şi clienţii ICR sunt pe cale să ajungă în cultura „bugetară” ce au fost şi încă mai sunt în politică Viorel Hrebenciuc, Adrian Năstase, Miki Şpagă şi toată clientela lor şi a partidului lor. Fără să fie conştienţi de urmarea gesturilor lor, cei care de aproape trei săptămâni au sărit în apărarea d-lui Patapievici şi a echipei sale au desenat o hartă foarte sugestivă a oamenilor şi intereselor care de patru ani încoace parazitează cu consecinţe foarte grave Institutul Cultural Român. Extrem de interesant – dar şi de grăitor – mi se pare faptul că oamenii în cauză aparţin practic fără excepţie Grupului pentru Dialog Social al d-lor Liiceanu şi Patapievici şi/sau grupului de foşti agenţi ai propagandei comuniste („noua stângă”) din presa „studenţească” – revistele” „Viaţa studenţească”, “Echinox“, „Opinia studenţească” şi „Dialog”, publicaţii de multe ori mai eficace decât presa centrală în îndoctrinarea „tinerei generaţii”. Parte dintre ei – unii dovediţi deja iar alţii suspectaţi doar că au fost şi agenţi ai poliţiei politice comuniste – au devenit după 1990 membri ai GDS.Concret, printre cei care în săptămânile din urmă i-au atacat pe criticii ICR şi care au făcut zid în jurul echipei d-lui Patapievici – după ce în ultimii patru ani au beneficiat cel mai adesea clientelar de tot felul de stipendii din banii publici gestionaţi de Institut – s-au numărat:- Gabriel Liiceanu, membru al GDS, fost membru, numit discreţionar, în Consiliul de Conducere al ICR: editura sa, „Humanitas”, a beneficiat de un tratament de departe cel mai favorizant în raport cu celelalte edituri (editura sa a tipărit şase din cele opt volume de până acum ale lui H-R Patapievici); în apărarea ICR, Liiceanu a scris, între multe altele, despre Patapievici: „Pentru ceea ce a realizat în anii din urmă Institutul Cultural, românii ar trebui să-l hrănească pe Horia Patapievici în Pritaneu.”, iar despre criticii Institutului: „mistificatori”, „slujnicarii lui Ceauşescu” ş.cl.)- Andrei Pleşu, membru al GDS, membru al Consiliului de Conducere al ICR (soţia, director al Centrului de Carte al ICR); presa şi fostul director al ICR Paris au documentat tratamentul permanent privilegiat din partea ICR în publicarea propriilor scrieri (teza sa de doctorat – sic! – din 1977) şi în voiajele nesfârşite pe mai întregul mapamond- Vladimir Tismăneanu, membru al GDS, ani la rând propagandist prolific în publicaţiile comunist-studenţeşti; a fost şi este beneficiarul mai multor finanţări generoase din banii ICR pentru promovarea, în Europa (la Paris, unde directoare a ICR este Magda Cârneci, membră a GDS) şi Statele Unite, a Raportului său de „condamnare a comunismului din România”; a apărat ICR în scandalul implicării foştilor lui colegi Sorin Antohi şi Andrei-Corbea Hoişie în programele sale; cu nuanţe ale argumentării prea puţin convingătoare, i-a apărat de asemenea şi pe cei doi foşti agenţi ai Securităţii; l-a atacat foarte dur în schimb pe ziaristul care se dovedise cel mai eficace în critica făcută ICR pentru colaborarea cu cei doi, numindu-l, între altele, „respingătoar personaj de subterană”- Traian Ungureanu, comentator al revistei GDS, „22”, fost şi el ziarist în presa studenţească de propagandă, publicînd inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; a beneficiat de finanţări repetate din banii ICR (între altele, a fost de două ori invitatul ICR New York iar „conferinţele” sale, extrem de politizate, i-au scandalizat pur şi simplu pe participanţi, membri ai comunităţii româneşti locale); a apărat cu exaltare ICR şi a insultat comunitatea românească new-yorkeză – „inadaptaţi care se exprimă prin golănii tricolore”, „grup de mitocani” etc etc- Ioan T. Morar, fost ziarist în presa studenţească de propagandă, unde a publicat inclusiv texte favorabile regimului şi ideologiei comuniste; de vreun an sau doi romancier celebru, a fost finanţat prin ICR New York ca să-şi „lanseze” în Statele Unite, împreună cu Mircea Mihăieş, vicepreşedinte ICR, aşa zisul roman „Lindefeld”, scos la editura „Polirom” a lui Silviu Lupescu; a apărat şi el necondiţionat ICR şi a insultat comunitatea românescă din New York – „golanii de la New York”, „echipă de zgomote”, „spioni ai serviciilor româneşti sau ai altor servicii” etc- marele scriitor Ioan Groşan (ruşine cui n-a auzit nici de el!), ca şi ceilalţi, „publicist” mulţi ani la rând în presa de propagandă comunistă s-a numărat de asemenea printre avocaţii ICR – şi bineînţeles tot ca beneficiar şi el, după aceleaşi criterii foarte neclare, al generozităţii echipei Institutului-

Dan Perjovschi, membru al GDS, a beneficiat (asemeni soţiei) de foarte multe şi consistente finanţări clientelare; în apărarea necondiţionată a conducerii ICR, i-a caracterizat pe ziariştii de la New York Magazin”, cu nişte sintagme inepte intrinsec, drept “naţional-comunişti”, “legionaroizi-securişti”, “aceeaşi mână care l-a ucis şi pe Ioan Petru Culianu

Cristian Mungiu a fost mobilizat şi el în apărarea echipei de la conducerea ICR. Nu putea fi uitată recunoştinţa pe care regizorul ieşean o datora d-lui Patapievici pentru că pe banii Institutului, pe sume foarte mari din banii Institutului, îi fusese „promovat” nu demult, în Statele Unite, filmul „432”. Achitîndu-se cu brio de misia la care a fost chemat, tânărul regizor se prea poate să-şi fi plătit datoriile inclusiv faţă de distinsa sa soră, d-na Alina Mungiu-Pippidi – înainte de 1990 a ocupat şi ea poziţii cheie în presa comunist-studenţească iar după din întâmplare colegă la GDS cu d-nii Patapievici, Liiceanu, Pleşu, Tismăneanu, Ungureanu, Perjovschi şi ceilalţi, şi tot din întâmplare membră şi a Consiliului de Conducere al ICR (numită bineînţeles tot de d-l Patapievici însuşi). Imparţial ca Dealul Copoului, Cristian Mungiu le-a zis-o de la obraz celor care şi-au permis să-i critice pe mărinimoşii săi finanţatori: „Propagă mistificări şi calomnii fără nici un fel de scrupule, de dragul scandalului”.Bineînţeles că în apărarea d-lor Patapievici şi Mihăieş au sărit chiar şi ei înşişi. Primul de o manieră care măcar a sugerat grija de a-şi salva statutul intelectual şi oficial, în timp ce al doilea, în nota obişnuită, patentată de Vadim Tudor – „ziarişti aserviţi”, „imbecili” şamd. Şi bineînţeles că revista „22”, „organul de presă” al GDS, a fost şi ea la datorie, în frunte cu redactorul şef Rodica Palade. Şi bineînţeles că e un mare naiv cel care crede că lucrul acesta nu a fost făcut, aşa cum noi ştim sigur că a fost făcut, în contul unor mari obligaţii de genul celor despre care am vorbit.În sfârşit, două cuvinte ar merita spuse şi despre tratamentul cu totul privilegiat pe care ICR l-a rezervat în toţi aceşti ani şi editurii „Polirom” de la Iaşi a lui Silviu Lupescu – personaj care de asemenea înainte de 1989 a deţinut funcţii cheie în conducerea publicaţiilor „studenţeşti” de propagandă comunistă, iar după a devenit membru al GDS şi – iarăşi pură întâmplare – şi membru al Consiliului de Conducere al ICR (dintre cei numiţi de asemenea de d-l Patapievici).Cam asta ar fi, deci. Acum sigur că, ştiind şi eu bine cam ce şi cum s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, prea mari speranţe nu-mi fac că în cele din urmă lucrurile vor fi puse în ordine. Costurile gestionării corupte, netransparente şi arbitrare a instituţiilor publice sunt cel mai adesea de natură materială şi financiară. În cazul unei instituţii precum ICR, însă, consecinţele sunt infinit mai serioase. Ele înseamnă nu numai delapidarea banului public, ci şi, mult mai grav, pervertirea competiţiei valorilor culturale. Ceea ce, pentru destinul în istorie al oricărei naţiuni, reprezintă răul maxim. Iar argumentul acesta mi se pare suficient pentru cei care ar fi tentaţi să se consoleze şi în faţa acestui scandal cu gândul că România e oricum ţara în care totul e posibil şi nimic nu are consecinţe.P.S. În primăvara aceasta, cineva de la Curtea de Conturi care confunda ceva prin CV-ul meu mi-a spus: „Domnule, dacă aţi şti la ce se pretează, la ICR, colegii dvs de la GDS, v-aţi lua cu mâinile de cap”. Norocul meu e că nu ştiu.


marți, 15 februarie 2011

Adam Michnik către Gabriel Liiceanu: “În 1990, ai fost bolşevic, pardon, menşevic!”


autor:Marius Ghilezan , 15.02.2011 Ateneul Român 14 februarie, ora 19.00

Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului.”

A doua rundă a Conferinţelor Ateneului. În prima, desfăşurată în luna septembrie, Herta Müller l-a umilit pe Gabriel Liiceanu. Vezi, aici! (11.200 de click-uri) După cadoul muzical al gazdei, luni seară, de ziua îndrăgostiţilor, Andrei Pleşu scoate superlativele din dotare pentru a-şi măguli  interlocutorul (greu de afiliat, cel mai de seamă luptător, cel mai bine cotat disident etc), nimeni altul decât Adam Michnik.Cea ce a spus Andrei despre mine seamănă cu un speech bun la înmormântare. Nu e adevărat!”, replică sec directorul gazetei Wyborcza, intrând direct în subiect: “Toate visele frumoase ale generaţiei noastre s-au împlinit, libertatea presei, alegeri libere, cultură fără cenzură, atunci de ce suntem furioşi?” Declick. La cuvântul furioşi sala tresare. E sinonim cu enervarea despre care vorbea Herta. “De ce nu v-aţi enervat atunci” Vă mai amintiţi? Au urmat zeci de emisiuni de justificare pentru a ni se explica rezistenţa lor prin cultură. “Mă aflu pe locul victimei… de pe scaunul pe care stai tu, Herta ne-a certat” spune Pleşu, înşirând o sumedenie de fraze despre “retragerea într-o competenţă insulară a multor intelectuali” şi că noncombatul faţă de regimul comunist nu a fost o coabitare (de parcă la Humbold se mergea oricum n.a.). “Nu i-am auzit pe Doina Cornea, Radu Filipescu, chiar şi pe Mircea Dinescu să certe pe cineva…Tu de ce nu ai certat?” În loc să aştepte răspunsul, continuă, fie să epateze citând din tratatul despre larve al lui Piotrowicz, fie să glumească. Pentru cei din jur este limpede. Prietenul lui, invitatul Adam Michnik, este chemat să răstoarne ecoul aplauzelor smulse de Herta Müller, după ce l-a certat pe Liiceanu în public. Stupoare. În loc să preia şi să ridice mingea deasupra fileului (sau fuleului ‘telectual), Adam Michnik parcă nu înţelege că e invitat pentru un joc de tease cat. De reabilitare. Disidentul polonez (cu ani de puşcărie) dă exemplul lui Liiceanu care în 1990, ca un paradox, îi certa pe alţii (referire la Apel către lichele n.a.). “Filosoful trebuie să fie precaut când îşi pune haina procurorului.” Sala amuţeşte. Cel vizat scoate batista. Nu cea a Hertei din Niţchidorf de pe scena de la Oslo. Oricum pare enervat. Şi pentru a mai îndulci tensiunea, Michnik face un solo: “Mi se pare riscant din partea Hertei să cerţi pe cei care nu au emigrat” şi se dă mirat că nu înţelege de ce sala a aplaudat-o atunci…în cearta ei cu intelectualii. Nimic despre Sobieski şi românii. “Am un respect enorm faţă de cei care au rămas”. Dinspre loja lui Liiceanu, aer de respirat. După ce aminteşte despre profesorii săi care după 1945 au preferat să rămână şi să ducă ideile lor prin şcoală, Michnik punctează, spre satisfacţia celor care l-au invitat: “Herta .Müller le-a reproşat intelectualilor că nu au fost eroi. Ceri de la tine să fii erou, nu de la alţii! E o atitudine foarte sovietică, foarte bolşevică.” Dinspre loja Humanitas, bezele de paradă. Privirea înaltă. Demnitate. Suveranitate în locul unde Galleron a pus temelia culturii române sub o cupolă. Dar şi unde laureatul Premiului Nobel a înnobilat căcatul.
Adam Michnik cu francheţea-i cunoscută trece la subiecte mai adânci. Troţchismul lui Soljeniţîn, bomba atomică inventată de Saharov… Dar Pleşu revine. Spre a nu uita scopul şi durata vizitei. Din nou, Herta e pusă în lipsă pe rotisorul de cuvinte. Conform concepţiei sale, “întreg poporul era pe baricade, toţi intelectualii colaborau.” Insistenţa menţinerii subiectului enervează. Nimeni nu ceartă. Michnick povesteşte despre închisoare. Ar fi povestit şi Pleşu…dar ce? Rezistenţei prin cultură, disidentul polonez i-a răspuns cu îndurare. A stat închis, dar nu a urât. E mândru că e polonez. Nu face bravadă din anticomunism, pe care-l cataloghează drept “fără simţire.” Şi iar subiectul revine la Herta Muller. Sughiţ, probabil, la Berlin. Michnik zice că “mereu se caută fiecăruia câte o bubiţă pe obraz, toţi le avem, deci nimeni nu e fără bubiţă”. Unii vor zice că te-am invitat special… zâmbeşte Pleşu, de parcă evidenţa nu sare de peste orgă. Şi, totuşi, subiectul după jumătate din timp se schimbă…. Pleşu aminteşte cum în 1990 pe vremea când era ministru a venit la el o doamnă cu un memoriu scris de bărbatul ei, care era închis. Nimeni alta decât soţia lui Paul Niculescu-Mizil. Şi atunci recunoaşte că a avut o criză de conştiinţă. De ce să facem ca şi ei? “Nu vreau revanşe”, îşi zicea ministrul de externe de atunci. La un moment dat, un regizor, povesteşte Andrei Pleşu, a intrat pe uşă când el citea memoriul tulburător. “Mă simt nevinovat. Toţi din CC  sunt nevinovaţi. Comunismul e nevinovat”, scria în document, liderul mai soft al PCR. Regizorul i-a replicat sec: “Păi ei nu au avut niciun scrupul când ne-au arestat părinţii”. “Adame, dar ca să iert trebuia ca cineva să ceară iertare, ajută-mă!”

Când politica intră în tribunal, justiţia iese prin spate.
“Problema iertării se pune în mai multe feluri…poţi ierta o maşină, un om este vinovat nu pentru CC, ci pentru faptele sale. Pentru ceea ce a făcut. Dacă a făcut o infracţiune… Iertarea e un act individual de voinţă”, explică polonezul. Apoi, povesteşte despre prima lui întâlnire cu Mazovietski, cu generalii lui Iaruzelski. Când îi era teamă că îl va vedea nevasta dând mâna cu ei. Apoi explică de ce în Polonia nu s-a tras niciun glonţ. Pentru că puterea politică era mai apropiată de polonezi. El consideră că revanşa nu are logică. După 1989, povesteşte Pleşu, chiar l-a apărat pe unul dintre acuzatorii săi din timpul comunismului. “Când politica intră în tribunal, justiţia iese prin spate.” Parcă vrea să-şi explice poziţia sa în societate. N-a fost prim ministru, nici ministru de externe, nici ambasador…
Discuţiile devin mai soft. Despre păcate şi Biblie, adevăr şi minciună, semitism şi antisemitism. Aşa de bine ne înţelegem, zice la un moment dat Andrei Pleşu, “că-mi vine să te invit la dans.” Pus pe glume, îl caracterizează pe interlocutor printr-o frază spusă de acesta mai demult: “dacă ar fi să aleg între Hitler şi Stalin, aş alege-o pe Marline Dietrich.” Un individ fără patimi revanşarde, un om împăcat cu misiunea sa în viaţă.
Spre final, Pleşu coboară vocea: “Îmbătrânim. We are still kicking. Ai timp, Adame, sau pornire să te gândeşti la moarte?” După mirarea din ochii interlocutorului polonez, clar e neaşteptată. După un răgaz de câteva suflări, Michnik răspunde: “ai grijă la vârsta asta să nu faci greşeli.” Pleşu plusează cu o glumă stil Cosaşu: “O fi aşa de groaznic la Judecata de Apoi? Se mai şi exagerează… ” Ca unul care a scris Despre îngeri, Pleşu propune o reîntâlnire în Rai, unde el poate pune o pilă. “E o impoliteţe faţă de Divinitate să spun că aş putea ajunge acolo,” a conchis disidentul polonez.

de la laudatio, la “disgratio”…
Când discuţia pare încheiată într-un context creştin, Gabriel Liiceanu simte că trebuie să aibă ultimul cuvânt. Din nou, reia obsesiv tema acuzei lui Herta Muller. “Două etichete…laşi şi procurori.” Dezvinovăţire. Sfinte, Dumnezeule, de ce nu taci?!Şi continuă să se apere (qui s’excuse s’accuse n.a.) “Am cerut doar să se dea puţin la o parte. Ce era rău în asta?” şi ghilotină, răspunsul: “ai greşit că ai luat asupra ta stigmatul unui grup de oameni. Cea mai mare nefericire a secolului XX a fost generalitatea. Ai preluat toată filosofia decomunizării şi nu ai fost extremist. Cercul învinovăţirii e nesfârşit, la fel te-a acuzat şi Herta de laşitate. Asta făceau bolşevicii. Dar enunţul tău a fost un ecou al gândirii bolşevice, doar acela refuza dreptul unor oameni de-a exista în spaţiul public. Responsabilitatea ta e mai mare decât a unui muncitor. Tu ca filosof înţelegi bine că acel limbaj al generalizării a fost inacceptabil.”
După ce Andrei Pleşu încearcă să mai dreagă busuiocul acuzei frontale de bolşevism, Adam Michnik îndulceşte stigmatul. “Nu bolşevic, atunci menşevic.” Păcat că traducerea a cam lăsat de dorit. Polonezii prezenţi în sală spun că interpreta a fost prea soft. Menşevicule! Un alint. Că doar sunt prieteni. Şi pentru ca ultima impresie să nu rămână cu menşevistul şi disidentul, Pleşu aruncă buzduganul spre liderul opoziţiei care poartă, fără să ştie cine e, tricou cu Che Guevara.  Din sală, cineva întreabă dacă există vreo legătură între inteligenţă şi morală. Gânditorul român se aruncă să dea tot el răspunsul: “E destinat mie, pe forumuri văd toată ziua această temă…” Adam Michnik nu apucă să rostească ultimul cuvânt.
laudatio planificat rămâne un “disgratio”… În mintea celor care nu gândesc asemenea celor din grupul de la Păltiniş. Oare de ce şi-o caută Liiceanu cu lumânarea?

 Costi Rogozeanu-preluat de pe Voxpublica
 ..........................................................................................................................................................
Azi mi s-a lămurit un singur lucru: întrebam acum ceva timp cum se face că Michnik este invocat “în apărare” tot timpul de Tismăneanu, Pleşu, Mihăieş şi de alţii deşi e evident împotriva lor fundamental cu tot ce a scris cu toate reacţiile sale publice despre raportarea la comunism, la “vinovaţi”, la păcatele excesului de zel.
Michnik este pseudocitarea legitimatoare. De exemplu, Vladimir Tismaneanu îl pomeneşte tot timpul în sprijin deşi Michnik n-ar fi niciodată de acord cu discursul tardiv anticomunist predicat de întreaga grupare de intelectuali care au reînviat tema inclusiv cu beneficiu electoral pentru un anume TB în 2009.
Profundă ruptură între două feluri de a vedea regimul comunist. Michnik cu acea relaxare a omului care poate să ierte, să nuanţeze, să apere lideri comunişti, să critice capitalismul etc. Şi o falangă anticomunistă (ne)obosită care predică încă o misterioasă puritate morală mai ales prin Gabriel Liiceanu şi Vladimir Tismăneanu. Cu nemisterioase beneficii publice care vin la schimb.
  • Andrei Pleşu a dus de la început discuţia către un episod care a făcut vîlvă în lumea culturală de la noi, întâlnirea Liiceanu – Herta Muller (o descriere bună a întâlnirii). Prezentarea reproşurilor scriitoarei a fost cu accent greşit, ca să fiu politicos de-a dreptul, nu doar zen: uite ce ne-a zis Herta, că eram vinovaţi deşi noi aveam grijă să nu ne prostituăm cuvintele. Nu-i aşa că tu, Adam, ne aperi? – parafrazez, evident.
  • Iar Adam Michnik a răspuns în stilul binecunoscut, sesizând o nuanţă foarte importanţă : din cîte îmi amintesc, Gabriel Liiceanu avea texte de procuror, de înfierare a comuniştilor în anii 90. Sala a rămas puţin în derută. Iar subiectul a fost deturnat către aceia care au rezistat doar făcîndu-şi treaba corect în vremea regimului etc.
  • Interesantă mi s-a părut propunerea polonezului de a aborda alt subiect. Spunea cam aşa: generaţia noastră a obţinut tot ce a vrut, libertate, alegeri libere, lipsa cenzurii din cultură. Şi totuşi suntem nemulţumiţi. De ce? Mi se părea un punct de pornire excelent. Dar doar fraza iniţială a rămas. Pentru că interlocutorul Andrei Pleşu avea alt plan. Păcat.
  • Michnik a mai subliniat importanţa opiniei anti-majoritare şi după 1990. Şi asta avea să-i explice şi lui Liiceanu: că a greşit când s-a aruncat populist de partea majorităţii anticomuniste de ocazie.
  • Pleşu afirmă că aici e o ruşine să spui că eşti român, că eşti patriot şi cum se face că Michnik o spune tot timpul fără frică. Aş nota la fel de zen că pot strânge cu google zeci de articole despre nevolnicia neamului românesc şi alte românisme scrise de Pleşu – de aceea mi se pare puţin ipocrită observaţia. Una e patriotism, alta e narcisism naţional.
  • La finalul discuţiei, Gabriel Liiceanu explică din sală de ce a scris Apel către lichele, pentru că se simte încă o dată lovit de Michnik, după loviturile aplicate de Muller. Le cerea doar unora să stea deoparte. Michnik îi repetă încă o dată că nu a avut dreptate, că are exigenţe mai mari faţă de intelectuali şi filozofi. Şi, glumind, îi spune lui G L că nu a fost bolşevic, ci doar menşevic. (Michnik spunea că aceia care au devenit radical anticomunişti după 1990 împrumutau de fapt discursul bolşevic de eliminare a adversarului – el crede că alegerile democratice erau singura lovitura corectă aplicată comunismului)
Am notat cît m-a interesat din discuţie. Au mai fost momente bune ale polonezului, dar deloc surprize pentru cei care i-au citit textele fundamentale.
Pentru mine a fost o seară cu folos strict din acest unghi: mi s-a lămurit esenţa prieteniei acesteia poate adevărate, dar rupte de viziunea complet diferită asupra trecutului şi prezentului. În rest, plictiseală, aceeaşi plictiseală.
Şi un citat din Michnik, aşa, pentru reglarea respiraţiei:
Plictiseala şi cinismul sunt urmaşii naturali ai saloanelor din care au fost invitate să iasă gândirea, sinceritatea, autenticitatea. Plictiseala omniprezentă este o trăsătură a mediilor închise, blocate spiritual, incapabile să dialogheze cu lumea în schimbare, saturate de resentimentul faţă de ceea ce este nou şi necunoscut. Plictiseala înseamnă bârfe în loc de informaţii, intrigi în loc de dezbateri şi parada jalnică a carieriştilor în locul politicienilor preocupaţi de binele comun.
P.S. Pleşu a povestit că Michnik (aducînd un elogiu vivacităţii polonezului) l-a întrebat cum a coborât din avion ce crede despre Egipt. Aş spune doar că “zona elite româneşti” a stat iar tăcută în faţa unor evenimente externe incredibile – unii dintre ei, diplomaţi, foşti miniştri.
La ce bun filozofii? Numai pentru “românisment”?

Cum l-a umilit Herta Müller pe Gabriel Liiceanu în public


autor:Marius Ghilezan , 28.09.2010

Reportaj  de pe frontul de cuvinte 

Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă.


“Mie îm place mai mult să nu scriu”-Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50
Gabriel Liiceanu îşi  scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”

Dezinteresată de titlurile lui Băsescu
Referitor la cererea formulată preşedintelui de către Asociaţia 21 decembrie din Bucureşti, privind acordarea celei mai înalte distincţii a statului român, autoarea a replicat că “nu colecţionează insigne şi medalii”
Întrebată de către o reprezentantă a Universităţii Vasile Goldiş din Arad dacă va veni şi în Vest, pe unde s-a născut, a mărturisit: “o dată şi o dată voi veni, nu ştiu când.”
Fiind chestionată dacă a mai scris ceva după primirea premiului Nobel, autoarea de limbă germană le-a spus celor prezenţi la conferinţă că, citez: “Mie îmi place mai mult să nu scriu.”
A reiterat vechea sa declaraţie, lăudând treaba bine făcută de traducătorul său Alexandru  Şahighian, findcă “de multe ori cărţile sale sună mai bine în română decât în limba germană.”
VN:F [1.9.6_1107]
VN:F [1.9.6_1107]

VN:F [1.9.6_1107]
VN:F [1.9.6_1107]