autor:Marius Ghilezan , 28.09.2010
Reportaj de pe frontul de cuvinte
Herta Müller, laureată a premiului Nobel pentru literatură pe anul 2009, a declarat luni seara, la Ateneul Român, la o lectură publică şi un dialog cu Gabriel Liiceanu, că nu şi-a dorit niciodată să devină scriitoare, ci a fost obligată să scrie pentru a înţelege ce se întâmplă cu viaţa sa. În aceeaşi seară de gală, scriitoarea germană de origine română i-a administrat lui Gabriel Liiceanu, probabil, cea mai usturătoare lecţie din viaţă. Poate că momentul de graţie va fi înregistrat în memoria colectivă ca începutul sfârşitului carierei unui intelectual ce se voia altceva decât este. Prin felul cum a încasat lovituri şi nu a ştiut să pareze demonstrează că inteligenţa sa nu e decât un element din registrul de propagandă.
“Mie îm place mai mult să nu scriu”-Ateneu, 27 septembrie 2010, ora 19.50
Gabriel Liiceanu îşi scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru literatură are pumnii strânşi. Filosoful român propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează, în arc: “Aş prefera cuvântul acasă. E cu mult mai mult şi puţin mai puţin”. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. “Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti”, precizează Herta Müller, întrebându-se, mai mult pentru sine: “Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?” Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: “’Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine(…) Tâmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!”
Dezinteresată de titlurile lui Băsescu
Referitor la cererea formulată preşedintelui de către Asociaţia 21 decembrie din Bucureşti, privind acordarea celei mai înalte distincţii a statului român, autoarea a replicat că “nu colecţionează insigne şi medalii”Întrebată de către o reprezentantă a Universităţii Vasile Goldiş din Arad dacă va veni şi în Vest, pe unde s-a născut, a mărturisit: “o dată şi o dată voi veni, nu ştiu când.”
Fiind chestionată dacă a mai scris ceva după primirea premiului Nobel, autoarea de limbă germană le-a spus celor prezenţi la conferinţă că, citez: “Mie îmi place mai mult să nu scriu.”
A reiterat vechea sa declaraţie, lăudând treaba bine făcută de traducătorul său Alexandru Şahighian, findcă “de multe ori cărţile sale sună mai bine în română decât în limba germană.”
