Represiunea de tip bolşevic nu a fost organizată şi condusă de evrei numai în URSS şi Romania. Un alt exemplu elocvent este Polonia, imediat dupa cel de al doilea război mondial. Evreul Jakub Berman (1901-1984) a fost considerat ca fiind între anii 1944-1953 mîna dreaptă a lui I. V. Stalin în Polonia; membru între 1944-1956 al Biroului Politic al Partidului Unit Muncitoresc din Polonia, a fost însărcinat cu conducerea securităţii poloneze (Urzad Bezpieczenstwa). Pînă în anul 1953, conducerea instituţiei s-a aflat în mîna evreilor: Roman Romkowski (1907-1965, ns. Natan Grunspau-Kikiel) a fost ministru adjunct al securităţii; Anatol Fejgin (1909-2002) a fost şeful Departamentului 10 (Biroul Special), care se ocupa de represiunea împotriva anticomuniştilor; Julia Brystiger (1902-1975, ns. Prajs) a fost şefa Departamentului 5 (persecuţia liderilor religioşi); Leon Rubinstein a fost şeful Departamentului 2 (tehnică operativă şi interceptări); Szymon Ela Tenenbaum a fost şefa Biroului Buget-finanţe; Zygmunt Okret (ns. Izrael Nachemiasz) a fost şeful Biroului B (Arhivele Centrale), etc. Evreii Berman, Fejgin şi Josef Rozanski (1907-1981, ns. Josek Goldberg, fost NKDV-ist devenit după război anchetator în securitatea poloneză) reprezintă simbolurile teroarei comuniste din Polonia postbelică. Domnia evreiască asupra securităţii poloneze a luat sfîrşit în anul 1953 cînd, după moartea lui Stalin şi arestarea lui Beria, Josef Swiatlo (1915-1994 ns. Izaak Fleischfarb), supranumit “Măcelarul”, directorul adjunct al Departamentului 10 (adjunctul lui Fejgin), a fugit în SUA (ţara “democraţiei şi libertăţii” l-a primit cu braţele deschise pe “Măcelar”, cum a făcut în timp cu mulţi torţionari bolşevici, iar Swiatlo a început să lucreze pentru CIA şi oficina de presă a acesteia, radio Europa Liberă). După dezertarea lui Swiatlo, conducerea evreiască a securităţii poloneze a fost decapitată. Arestaţi în anul 1956, în anul următor Romkovski şi Rozanski au fost condamnaţi fiecare la cîte 15 ani de închisoare iar Fejgin la 12 ani închisoare pentru torturarea deţinuţilor politici şi falsificarea acuzaţiilor aduse acestora.
Dacă despre Lidice (satul ceh distrus de nazişti la 10 iunie 1942 în scop de represalii, fiind ucişi toţi cei 173 de bărbaţi cu vîrsta de peste 16 ani, pentru atentatul împotriva evreului Reinhard Heidrich, favoritul lui Hitler – v. cap. XV) se vorbeşte şi astăzi, faptele asemănătoare ale evreilor din cel de-al doilea război mondial sînt omise. Un bun exemplu este masacrul din Koniuchy – Polonia (azi Kaniukai, Lituania). La data de 29 ian. 1944 o echipă formată din cca. 100-120 de partizani ruşi şi evrei polonezi din ghetorurile din Kaunas şi Vilnius, conduşi de Yiakov Prenner şi Shmuel Kaplinski au atacat satul Koniuchy (60 de locuinţe şi 300 de locuitori). Spre deosebire de Lidice, unde naziştii au ucis doar bărbaţii în vîrstă de peste 16 ani, aici evreii au ucis bărbaţi, femei şi copii. Numărul victimelor a rămas necunoscut; un monument ridicat în anul 2004 în actuala localitate Kaniukai menţionează numele a 34 de victime; Institutul Memoriei Naţionale a identificat deja cel puţin 38 de nume (bărbaţi, femei şi copii); este menţionat faptul că evreul Haim Lazar Litai, în cartea sa “Distrugere şi rezistenţă“ (1985), avansează cifra de 300 de victime – aceasta înseamnă întreaga populaţie a localităţii. Civilii (bărbaţi, femei, copii) au fost împuşcaţi sau arşi de vii în casele lor (acesta este adevăratul holocaust).
După anul 1990, oficialităţile lituaniene au devenit interesate de cercetarea crimelor de război săvîrşite de evrei împotriva civililor. în decursul anchetei, a apărut necesară interogarea lui Yitzhak Arad. Acesta (ns. 1926 cu numele de Itzhak Rudnicki) intrase în anul 1944 în NKVD, iar după ce la o vîrstă fragedă săvîrşise o serie de crime de război, în noapte de Crăciun a anului 1945 a emigrat ilegal în Palestina. Aici, a continuat activităţile teroriste, de data aceasta împotriva armatei britanice iar, după constituirea statului Israel, a devenit istoric al Holocaustului, general de brigadă în cadrul Tzahal iar, între anii 1972-1993, director al Yad Vashem (Memorialul Victimelor Holocaustului, înfiinţat în anul 1953 prin hotărîre a Knesset-ului). În anul 2007, Lituania a solicitat Israelului extrădarea lui Arad în vederea cercetării acestuia pentru executarea unor civili lituanieni şi a unor membri ai rezistenţei antibolşevice – Israelul a refuzat.
Iarăşi foarte puţin cunoscut este faptul că după eliberarea lor, nu toate lagărele de concentrare naziste au fost închise. Unele dintre ele, puse de NKVD sub conducerea evreilor, şi-au continuat activitatea “găzduind” germani, silezieni (consideraţi ca fiind germani) şi chiar polonezi, supuşi aceluiaşi regim de exterminare ca şi cel nazist. Cel mai cunoscut exemplu îl constituie lagărul de la Zgoda, lagăr de muncă nazist pînă în ianuarie 1945, iar între februarie şi în noiembrie 1945 lagăr NKVD condus de evreul Salomon Morel (1919-2007). Aici, pe criterii exclusiv etnice, erau închişi bărbaţi, femei, bătrîni, copii (unii de 2-3 ani). în mai puţin de un an de zile, numai la Zgoda şi-au pierdut viaţa, oficial, 1.855 deţinuţi. În anul 1994, Morel a fost acuzat de Institutul Memoriei Naţionale pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii (inclusiv 1.500 de prizonieri etnici germani, ucişi din răzbunare). Cînd cazul a fost făcut public în presa din Polonia, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite, Morel a fugit în Israel. În două rînduri, între anii 1998 şi 2004, autorităţile poloneze au solicitat extrădarea sa, dar Israelul a refuzat de fiecare dată. Ultimul refuz, în anul 2005, a fost motivat oficial prin faptul că acuzaţiile ar fi false, posibil parte a unei conspiraţii antisemite.
