miercuri, 14 noiembrie 2012 http://corneliuturianu.blogspot.ro/2012/11
Două zeci şi trei de ani comemorăm în aceste zile
de la evenimentele negre din 13-15 iunie 1990. Mineriada menţionată a fost cea
mai cumplită dintre toate fiindcă ea a însemnat instrumentarea unui război civil
de către puterea politică de atunci. Regimul a făcut o tentativă de suprimare a
opoziţiei politice şi civice, atentând la ideea însăşi a statului de drept.
Minerii, manipulaţi cu cinism, s-au substituit forţelor de ordine, arestând şi
maltratând oamenii pe criteriul luptei de clasă. La rândul lor, forţele de
ordine au împrumutat de la detaşamentele paramilitare „metoda” corecţiei
discreţionare. Toată drojdia propagandei marxist-leniniste a izbucnit în acele
zile de coşmar.
Atunci când Miron Cozma a fost arestat mulţi au
răsuflat uşuraţi, spunându-şi că, în sfârşit, autoritatea statului se face din
nou simţită în România. Numai că s-a ignorat faptul că Miron Cozma este
cercetat doar pentru mineriada din septembrie 1991, soldată cu căderea
guvernului Roman. Astfel că, neîncrezători în ofensiva anticorupţie, unii au zâmbit
pe sub mustaţă, fiind convinşi că nu este vorba decât despre o vendetă
politică. Or, toată lumea ştie că mineriada din 1991 nu este decât o consecinţă
a celor anterioare. Minerii au venit la Bucureşti şi în ianuarie 1990, şi în
februarie 1990, şi în iunie 1990. Şi atunci au rupt spinări, au lovit în stânga
şi-n dreapta şi au primit mulţumirile şefului statului pentru „înaltul simţ
civic” de care au dat dovadă.
Acum, vălul uitării pare să se fi aşternut peste
primele trei mineriade. Culmea, până şi posturile de televiziune, atunci când
comentează evenimentele din septembrie 1991, prezintă mai mult imagini de la
mineriadele anterioare, dar nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt despre ele. Să
fie de vină amnezia? Exclus!
Oricum, este greşit a ancheta numai cele
întâmplate în septembrie 1991. Toate mineriadele au fost puse la cale de
acelaşi mecanism politic. Chiar mineriada din iunie 1990 este consecinţa
primelor incursiuni minereşti din ianuarie şi februarie 1990. Şi toate acestea,
ca urmare a clientelizării acestei categorii sociale, prin acordarea unor
privilegii salariale. Păi, ar fi avut România bani să-şi facă o „Legiune
străină’? Sigur că nu. S-au pompat mulţi bani în Valea Jiului, dar a meritat.
Iar, ca să nu scadă entuziasmul ortacilor şi pentru a fi cât mai bine antrenaţi
în luptele de stradă, aceştia au fost chemaţi de mai multe ori în Bucureştiul ‑
„rebel”.
"Responsabilitatea principală pentru tot
ce s-a întâmplat îi revine ex-preşedintelui Iliescu care a instigat populaţia
României la fratricid. Mai întâi în 13 iunie, când a făcut apel la muncitori
contra intelectualilor şi studenţilor nu puţine victime au fost, însă, şi
dintre muncitori, cei anticomunişti fiind asimilaţi cu intelectualii – deoarece
îndrăzneau să se gândească – şi condamnaţi la represiune. Apoi, în zorii zilei
de 14 iunie, domnul Iliescu i-a trimis pe mineri „să cureţe” Piaţa
Universităţii, cu toată că Armata îl anunţase că stăpâneşte situaţia, încă de
la ora unu noaptea. Marea nemulţumire – declarată ca atare – a preşedintelui
Iliescu a fost că Armata a refuzat să se transforme în forţă de represiune şi,
pe de altă parte, că liderii sindicatelor bucureştene au respins apelul de a se
transforma în forţă paramilitară împotriva Pieţei Universităţii.
Ex-preşedintele Iliescu nu s-a mulţumit
să-i trimită pe minerii isterizaţi în Piaţa Universităţii. La ora 11 a
aceleiaşi zile de 14 iunie, tot de la balconul Palatului Victoria, le-a vorbit
bucureştenilor chemaţi contra opozanţilor, instigându-i la delaţiune,
cerându-le „să denunţe elementele fasciste, legionare”. Această instigare
iresponsabilă a determinat colaborarea criminală a celor adunaţi pe margini cu
minerii, cărora le livrau, într-o incompatibilă psihoză colectivă, oameni spre
bătaie şi arestare, lovindu-i şi scuipându-i ei înşişi cu bestialitate:
tinerii, bărboşii, ochelariştii erau victime sigure. Nici femeile gravide n-au
fost cruţate, când li se părea „oamenilor de bine” că fac parte din categoria
„golanilor”." (Roxana
Iordache, „13-15 iunie 1990, o pată în istoria României” – România liberă)
Într-un cuvânt, în limbaj juridic, este vorba de o
infracţiune continuată şi anchetarea ei nu poate fi concepută pe segmente.
Altfel spus, se impune extinderea anchetei şi la mineriada din iunie 1990. Şi
să nu spună cineva că prima zi a respectivei mineriade, cea din 13 iunie 1990, nu
a fost anchetată şi adusă în faţa justiţiei, căci acest lucru s-a produs… dar
numai în ce priveşte victimele. În schimb, călăii au primit o mângâiere pe
lămpaş şi o „mică atenţie”, o subvenţie de câteva sute de miliarde de lei. Este
cazul să reamintesc că eu însumi am fost implicat în judecarea aşa-zisei
„rebeliuni legionare”, iniţiată de „bande înarmate” ce fluturau „steaguri
verzi”. Instanţa i-a achitat pe toţi, neexistând nici o probă în sensul celor
afirmate şi susţinute de Ion Iliescu, motiv pentru care am fost „eliberat” din
funcţia de preşedinte al TMB. Din nefericire, pentru zilele de 14 şi 15 iunie
1990 nu s-a mai vrut nici o anchetă şi nu a mai avut loc nici un proces. Altfel
ar fi venit vorba şi de atrocităţile ortacilor, şi doar aceştia erau...
intangibili.
Miron Cozma 1-a prins pe Dumnezeu de picior atunci
când i-a strâns mâna ex-preşedintelui Iliescu şi a primit mulţumirile acestuia.
Numai că, în realitate, Miron Cozma este un infractor care, fără nici un dubiu,
a încălcat legile ţării! Dar aceasta în postura de unealtă a regimului Iliescu.
Iar acum, principala învinuire care i se aduce lui Miron Cozma, pentru
mineriada din 1991, anume de subminare a instituţiilor statului, este cel puţin
ciudată, dacă nu absurdă. În iunie 1990 minerii au venit tocmai pentru a
consolida un regim politic cu toate instituţiile lui, la cererea şefului
statului. În realitate, ceea ce s‑a urmărit atunci a fost lichidarea brutală a
opoziţiei şi a oricărei încercări de contestare a regimului instaurat de Ion
Iliescu. A nu se uita devastarea sediilor PNŢCD, PNL şi AFDPR, devastarea
sediului ziarului „România Liberă”, devastarea Universităţii, devastarea
locuinţelor unora din personalităţile politice. În toate aceste acţiuni,
minerii au fost conduşi pas cu pas de ofiţeri de securitate şi poliţie, care au
înmânat minerilor liste cu adresele unor importanţi lideri politici.
În încheiere, să amintim un drept fundamental al
omului: dreptul la nevinovăţie. Miron Cozma are dreptul să se apere. Numai că,
apărându-se, ar trebui să spună tot ce ştie.
(Adevărul
– 4 februarie 1997)
