Atunci, în Decembrie ’89, cvasitotalitatea poporului a dorit răsturnarea unui regim odios, represiv. Dar doar o câtime şi-a asumat la Timişoara, la Bucureşti, la Cluj, în alte mari oraşe, riscul vieţii, opunând pieptul ei armelor gata să scuipe foc, în orele când totul era pe muchie de cuţit. Peste 1.000, majoritatea tineri, au plătit cu viaţa. Alţi 1.000 au fost răniţi. Mulţi au fost arestaţi şi zdrobiţi în bătaie. Sunt revoluţionarii, revoluţionarii autentici, cei de care a depins însăşi soarta României, iar abnegaţia lor nu trebuia recompensată doar cu recunoştinţa morală a poporului şi cu un simplu atestat de hârtie din partea statului, de urmaş al martirilor, de rănit sau de luptător în revoluţie. Prin necesare legi, statul le-a acordat şi compensaţii materiale: indemnizaţii, spaţii comerciale, terenuri, facilităţi fiscale.
Au fost atestaţi, în primii ani, în baza unor documente şi probe incontestabile, 3.000 de revoluţionari. Apoi, într- o incredibilă progresie, s-au înmulţit precum ciupercile după ploaie. Au apărut 7.000, apoi 19.000. S-a ivit o adevărată mafie a certificatelor contra cost, apogeul atingându-se în vremea celebrului Bebe Ivanovici, când numărul de brevete a ajuns la 32.000. În timp ce oameni care s-au aflat efectiv pe baricade nu şi-au ridicat barem certificatele, prea mulţi alţii şi le- au cumpărat. Cu documente şi mărturii false, în suveică, au devenit “revoluţionari” foşti miliţieni şi securişti, bişniţari urcaţi întâmplător, la grămadă, în dube, ba chiar beţivi ridicaţi de acasă pe 21 decembrie pentru că făcuseră scandal deranjând vecinii. “Revoluţionari” s-au trezit şi alţii care, pe 22, au năvălit cu sticla de ţuică în mână în primării de prin târguri, unde nu s-a tras nici cu praştia, dăruind apoi atestate neamurilor, ba şi copiilor de 11-12 ani. S-au constituit pe urmă în factor de presiune politică, negociindu-şi privilegiile şi căţărându-se până şi în Parlament.
Are loc totuşi un proces de purificare, de reevaluare a certificatelor de revoluţionar. E însă un proces încă timid şi neconvingător, lăsând mari suspiciuni în continuare, care întinează întreaga categorie. Mi-e teamă că nucleele de adevăraţi revoluţionari sunt depăşite numericeşte de farsori şi nu le mai pot face faţă, iar instituţiile statului, inhibate de scandalagii, îşi bagă capul între umeri.
Puţini revoluţionari au fost şi prea mulţi şmenari s-au ivit.
